Nașterea Emmei

Nașterea Emmei

Pregătindu-mă pentru conceperea celei de-a doua fetițe a noastre, care, spre marea mea surprindere, s-a produs deja în prima săptămână, am hotărât că de această dată doresc să nasc altfel. Nu am exclus neapărat spitalul în sine, dar eram sigură că nu vreau clismă, oxitocină sintetică, monitorizarea permanentă a bătăilor inimii și imobilizare la pat, să fiu încojurată de străini care își bagă degetele în vagina mea, epiziotomie și să fiu una din cele multe femei în travaliu pe „banda rulantă” a maternității. Simțeam că acest moment deosebit și unic din viața copilului meu și viața mea merită mai mult respect și mai multă stimă.

La acea dată credeam că într-o clinică privată din Oradea voi putea avea parte de nașterea neperturbată pe care mi-o doream. Lucrurile însă s-au petrecut un pic altfel.

Sarcina a fost mai grea și mai solicitantă decât în cazul primululu copil, dar și așa a trecut repede. M-am pregătit mult mai conștient pentru travaliu și pentru naștere decât cu prima ocazie. Am participat la ședințe de yoga prenatală organizate de prietena mea Kinga, pe care am rugat-o să fie și dula mea. Yoga prenatală și sfaturile utile pe care le-am primit de la Kinga mi-au fost de mare ajutor în pregătirea pentru travaliu. La Kinga m-am dus și împreună cu soțul meu. Am vrut să ne pregătim împreună pentru sprijinul pe care putea să mi-l dea în timpul travaliului, deoarece și de această dată ne doream ca el să participe la naștere, dar de această dată doream ca participarea sa să fie una activă (să nu se rezume doar la ținerea monitorului fetal electronic pe burta mea și la mângâierea frunții mele în etapa împingerii), să fie mai bine pregătit și mai sigur pe sine.

Prezența soțului meu la nașterea primului nostru copil a întărit legăturile de dragoste și prietenie dintre noi, așa că participarea sa în pregătirile legate de sosirea celui de-al doilea copil nici nu s-a pus în discuție. Era important pentru noi ca și această experiență să o trăim împreună.

Spre sfârșitul sarcinii, medicul meu ginecolog mi-a comunicat că în săptămâna a 39-a a sarcinii mele va pleca în vacanță pentru 10 zile și că mă va încredința colegei sale. A organizat o întâlnire comună cu ea la care am discutat despre planul meu de naștere, i-a prezentat-o pe dula mea și am discutat și despre ce anume am dori. Nu a fost o întâlnire care să-mi dea prea multă încredere, am simțit dezamăgire, dar știam că nu am voie să fiu cuprinsă de frică și incertitudine. Am ales în schimb să întăresc încrederea pe care o aveam în mine și în corpul meu. Știu să nasc și dacă soțul meu și dula mea vor fi acolo cu mine, atunci totul va fi în regulă, deoarece voi fi în siguranță, acestea erau gândurile pe care le repetam zilnic de mai multe ori, ca pe o mantră.

În dimineața zilei de 4 iunie (la o zi după plecarea ginecologului meu în vacanță), în jurul orei 7, m-am trezit cu dureri prevestitoare, ceea ce mi-a produs sentimente contradictorii, dar mai ales multă bucurie. Viața și-a urmat cursul normal acasă, îmi vedeam de treburi, dar între timp eram foarte atentă la ce se întâmpla în mine, deoarece doream să fiu cu totul părtașă a procesului și să-i savurez fiecare clipă. Soțul meu a dus-o pe fetița noastră la părinții mei, deoarece simțeam că îmi distrage atenția de la cele ce se întâmplau cu mine și pe care doream atât de mult să le trăiesc din nou.

Am rămas doar noi doi, Emma și cu mine. Am petrecut timpul meditând și vorbind cu ea. Niciodată în viața mea nu am trăit o “existență în prezent” mai intensă. Timpul a dispărut, totul se petrecea în momentul prezentului.

În jurul orei 15:00 durerile se repetau deja periodic. Am anunțat-o pe Kinga să fie pregătită. M-a întrebat dacă trebuie să vină, dar atunci încă nu credeam că este nevoie, era suficientă prezența soțului meu.

În jurul orei 20:00, când eram deja la mijlocul drumului și durerile erau din ce în ce mai dese, am simțit cum procesul începe să se accelereze. Am mers la clinica particulară, unde Kinga ne aștepta deja. Intensitatea durerilor a scăzut, bineînțeles, și dilatația s-a oprit. Au trecut aproape două ore până când dilatația a repornit. Examinarea vaginală și numeroasele întrebări-răspunsuri inutile au produs efectele negative inerente. Mi-a fost destul de greu să le contrabalansez și să mă concentrez doar spre interiorul meu.

Cuvintele blânde ale Kingăi, prezența ei liniștitoare și sprijinul ei, modul în care știa și fără cuvinte ce și când trebuie făcut, prezența soțului meu și încrederea instinctuală în faptul că corpul meu “știe să nască”, toate acestea m-au ajutat în perioada activă a travaliului și în trăirea durerilor simțite. M-a deranjat modul în care medicul ginecolog și moașa perturbau în mod repetat starea mea de spirit moficată, pe care nu o respectau sau susțineau deloc, pentru ele contau doar protocolul medical și grăbirea nașterii.

Doar în faza de expulzie a bebelușului am permis ruperea membranelor, lucru cerut de mult timp de către medic, căruia nu i-am permis nici măcar să mă consulte. Drept urmare, copilul meu a ieșit din mine aproape ca un proiectil. La 45 de minute după miezul nopții, jumătate în genunchi, agățată de gâtul soțului meu, după doar două împingeri Emma a explodat în această lume, anunțându-și nemulțumirea cu un plâns strident.

Am putut în sfârșit să-mi țin copilul în brațe. Tot corpul a început să-mi tremure, și a continuat să tremure incontrolabil timp îndelungat, din când în când îmi ștergeam lacrimile care îmi șiroiau pe obraz și îmi admiram copilul. Am fost cuprinsă de euforie.

Am predat-o pe Emma în brațele strâine ale asistentei doar după trecerea orei de aurși și atunci cu inimă grea. Între timp moașa, care era foarte grăbită să-mi coase cât mai repede rănile, ca să poată pleca în sfârșit acasă, m-a felicitat spunându-mi că sunt o mămică curajoasă, iar după ce și-a terminat treaba, a mers repede acasă.

Nu a fost o naștere neperturbată … m-am apropiat doar de ea … poate ar fi fost dacă aș fi născut cu ginecologul pe care mi l-am ales, dar chiar și așa a depășit cu mult experiența primei mele nașteri.

Sunt întotdeauna cuprinsă de un sentiment profund de bucurie și recunoștință ori de câte ori mă gândesc la sosirea Emmei pe lume.

Sunt deosebit de recunoscătoare că am putut să aleg modul în care să nasc (cele mai multe femei nu au parte de așa ceva), pentru faptul că Kinga a fost doula mea și pentru că mi-am adus copilul pe lume într-un mod aproape neperturbat, ținându-mă de brațele puternice ale soțului meu.

Mulțumesc!!!