O minune pentru o viață – am născut acasă cu moașă și doulă

tabita

Pe primul meu copil, Matyi, l-am născut în 2012 cu cezariană. În timpul sarcinii totul a fost în regulă, doctorița mea a ales totuși cezariana, din motive care până în ziua de azi îmi sunt necunoscute. Era de părere că aveam șoldul prea îngust, motiv pentru care nu aș fi putut să-mi nasc copilul pe cale vaginală.

Pe deasupra, nașterea a pornit cu pierderea lichidului amniotic, care nu a fost urmată de dureri timp de 4-5 ore, așa că doctorița nu a mai așteptat. Mi-am revenit foarte greu după naștere, atât fizic, cât și psihic. Deoarece timp de aproximativ trei luni abia puteam să mă scol din pat, de multe ori mă cuprindea un sentiment de neputință și de inaptitudine când vedeam că abia pot să mă îngrijesc de băiețelul meu. Slavă Domnului, am avut ajutor, dar și așa, primele luni au fost foarte grele.

Pe atunci nu eram, din păcate, pregătită pentru naștere, știam doar că o să doară mai mult decât orice durere până atunci în viața mea și singurul lucru pe care l-am făcut a fost să caut și să citesc povești pozitive despre nașteri, ceea ce nu era desigur suficient. Ulterior mi-am dat seama cât de mult înseamnă informarea și documentarea, dar mai ales primirea de sprijin în pregătirea pentru naștere. Deoarece am fost profund marcată de prima mea naștere, am știut că nu voi lăsa ca următorul meu copil să fie „scos” astfel din mine, în afara situației când acest lucru ar fi fost necesar din motive de sănătate. Îndrumarea lui Dumnezeu am simțit-o deja de la începutul celei de-a doua sarcini, deoarece deja în primele săptămâni am avut posibilitatea să urmăresc un film documentar care m-a influențat decisiv în conceperea planului meu de naștere („Indrăznesc să nasc așa cum vreau”). Unul din mesajele filmului, și anume că nașterea la domiciliu este posibilă și în România, dacă se dorește acest lucru, a fost o descoperire cu adevărat revoluționară pentru mine. Este adevărat că din cauza lacunelor în legislație nașterea la domiciliu nu este un lucru simplu, și tocmai din acest motiv puține sunt acele cadre medicale care se angajează oficial să asiste astfel de nașteri. Am avut în schimb parte de acel privilegiu de a mă întâlni cu o mămică, iar mai târziu cu mai multe, care au născut acasă, în prezența unor moașe, respectiv doule.

La început, atât eu, cât și soțul eram foarte îngrijorați de posibila ruptură a cicatricei, respectiv a uterului indemn, dar cu cât citeam mai mult despre aceste lucruri, respectiv în urma participării mele la un curs de pregătire pentru naștere, cu atât mai mult dispăreau temerile noastre și așteptam cu nerăbdare ziua cea mare. A fost o veste plăcută pentru mine să aflu că o cunoștință mai veche și bună de-a mea a devenit și doulă, așa că am luat legătura cu ea, iar ea a acceptat cu bucurie să-mi ofere sprijin în timpul nașterii, respectiv deja în perioada de pregătire pentru naștere. Pe atunci nici nu bănuiam ce ajutor important va fi ea pentru mine.

Primele contracții aparent periodice au pornit în prima zi din săptămâna a 40-a și s-au repetat exact la 20 de minute timp de aproximativ 3 ore, dar atunci când eram deja aproape sigură că voi naște în acea zi, deodată s-au oprit. A doua zi lucrurile s-au repetat la fel, cu diferența că contracțiile s-au produs la intervale de aproximativ 8 minute timp de 4 ore. Le-am anunțat pe moașa și pe doula mea, dar durerile au încetat în cele din urmă. Nu am înțeles de ce au încetat, dar bebelașul meu, care, din fericire, nu pornise încă spre mine, m-a liniștit comunicându-mi că acest lucru este perfect normal și că nu există nicio grabă, mai trebuie așteptat. În cele din urmă, a treia zi au pornit din nou, noaptea, în jur de ora 1, dar de data aceasta erau categoric din ce în ce mai tari și mai dese. Doula mea a sosit în curând și ori de câte ori venea câte un nou val (de durere), îmi masa șalele. Deja și în acele momente a însemnat mult pentru mine că cineva era alături de mine și mă ajuta în alinarea durerilor. În jurului orei prânzului a sosit și moașa, am servit masa împreună, între timp nimeni nu mă urgenta, nu mă îndemna, nu îmi impunea niciun fel de restricții cu privire la cum și unde să aibă loc travaliul, ceea ce mi se părea un pic neobișnuit, dar, în același timp, îmi plăcea foarte mult. Dilatarea s-a produs foarte încet, așa că spre seară eram deja foarte obosită, tremuram și eram deznădăjduită. Mă gândeam să renunț, simțeam că nu mai rezist. Eram epuizată, abia am mâncat ceva, deoarece aveam și senzație de vomă, așa că mai mult ca sigur că dacă nu erau acolo soțul meu, respectiv moașa și doula mea să mă susțină, aș fi renunțat și aș fi optat pentru cezariană. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sprijinul pe care l-am avut în cele mai grele ore, minute, iar spre sfârșitul zile, evenimentele au început să se precipite. După aproximativ 1 oră – 1 oră și jumătate am ajuns la dilatarea completă și când în cele din urmă m-am așezat în scaunul de naștere cu speranța sosirii celei „mult așteptate”, nici nu îmi mai venea să cred că urmează, în sfârșit, să nasc. Ultima parte a fost cea mai rapidă, și pentru asta sunt în mod deosebit recunoscătoare. A fost o experiență indescriptibilă ceea ce am simțit atunci când imediat după naștere fetița mea a ajuns pe pieptul meu, unde, într-o atmosferă de liniște totală, se odihnea și privea lumea înconjurătoare. După o odihnă de câteva minute, a început să sugă ca și cum ar fi făcut acest lucru dintotdeauna. Aceste minute vor rămâne ca un miracol în memoria mea până la sfârșitul vieții mele.

Nu se poate exprima în cuvinte importanța și bucuria sprijinului pe care l-am primit din partea moașei și doulei mele. Fără ele cu siguranță nu aș fi reușit. Nu pot să-mi închipui că aș fi putut să trec prin travaliul care a durat aproape o zi fără ajutorul lor. Cel mai mult timp a fost alături de mine doula mea, ea a ajuns foarte repede după ce au pornit durerile și mi-a masat șalele cu multă răbdare, iar mai târziu, prin rotație cu moașa, a aplicat pe ele comprese fierbinți pentru a-mi oferi alinare în orele mai dificile.

Diferența dintre cele două nașteri nu poate fi exprimată în cuvinte …. Voi fi întotdeauan plină de recunoștință pentru minunea de care am avut parte nascându-mi fetița, Tabita-Natalia, acasă. Numele de Natalia, care înseamnă naștere, a primit-o ca și amintire pentru nașterea acasă. Sper că dacă vom mai avea încă un copil, atunci voi reuși să-l nasc în aceeași formație, cu aceeași moașă și cu aceeași doulă.